nykole

Ceea ce am pãstrat în minte şi de care mã lepãd acum în mod miraculos, este autocompãtimirea…

Existã diferite moduri de a simți cã ceva se sfârşeşte…

De fapt, dintre noi doi, eu am fost cea care a plecat şi el m-a lãsat sã plec…

Cum suporți oamenii care iți spun adevãruri pe care nu eşti pregãtit sã le auzi?

*

Privirea mi se întunecã, mâinile încep sã îmi tremure uşor…Primul instinct este sã fug cât mai departe de ei…de ei şi de inima mea care îmi spune şoptit acelaşi adevãr …

E o diferențã între a cunoaşte calea şi a o parcurge…

*

Voi lãsa gândurile sã se lupte, când şi de câte ori vor avea motiv şi chef, sã-mi facã limpede drumul…

Oraşul. Lumini reci de neon , stâlpi reci de beton …

E noapte şi totuşi trecãtorii umblã în grupuri , râzând şi amintindu-şi cine ştie ce întâmplãri din timpul zilei…

O adiere de vânt trece pe deasupra mea…Gândurile nu mi se mai bat cap în cap, se risipesc care încotro, lasã în mine spații goale, zone nevãzute. Pe care simt nevoia sã le umplu…

Inima îmi zvâcneşte cu putere…Frunzele foşnesc aşa prelung…A dor. Şi a netimp…

Zâmbesc forţat…

E una din perioadele alea nasoale, când te strãduieşti sã faci totul bine, dar nimeni nu apreciazã. Nebunealã mare. Agitaţie. Nu mai am timp de nimic…

Mã întreb dacã cineva a observat ce zâmbet chinuit afişez când mi se mai dã ceva de fãcut…

Mã contopesc în frumuseţea senzaţiilor şi trãirilor reflectate prin acest gest. Pentru mine îmbraţişarea este un mod confidenţial de a comunica. Înlãnţuirea braţelor mele poate fi puternicã sau fragilã, egoistã sau generoasã, dãtãtoare de viaţã sau ucigãtoare de vise…

Cel ce mã cunoaşte cu adevãrat  nu are întotdeauna nevoie de cuvinte. Îi este suficientã o strângere în braţe pentru ca totul sã fie spus…

Nu sunt întotdeauna omul ideilor exprimate prin vorbe…Uneori prefer tãcerea, deşi nu e cea mai înţeleaptã alegere …

Este oare prea târziu sã îndepãrtez golul lãsat de lipsa cuvintelor?…